Femeia care udă flori

Când, la apus, stă pe cisternă

Revarsă liniștea eternă

Din raze, ca din rezervor!

Cum se apleacă spre ghivece

Ca dătătoare de viață

Destinul parcă și-l agață

De tot ce crește și nu trece.

Acolo unde mâna ei

A presărat un fir de apă

Frumosul însuși se adapă

Ca, din cerneală, un condei.

Și-n urma-i nu rămân uitate

Culori de lumină preapline

Ce-n felinare or s-anine

În loc de becuri, doar mușcate.

Căci e și ea ca o poemă

Ce merită să stea-ntre flori;

De o citești, să-ți dea fiori

Și dușuri reci drept anatemă.

Iar de te miri de pleata-i creață

Cum se revarsă în ghirlandă,

Petalele i-au dat ofrandă

Un loc senin și cu verdeață.

Sibiu, 5 august 2026, Vlad Pârău.