Femeia care udă flori
Când, la apus, stă pe cisternă
Revarsă liniștea eternă
Din raze, ca din rezervor!
Cum se apleacă spre ghivece
Ca dătătoare de viață
Destinul parcă și-l agață
De tot ce crește și nu trece.
Acolo unde mâna ei
A presărat un fir de apă
Frumosul însuși se adapă
Ca, din cerneală, un condei.
Și-n urma-i nu rămân uitate
Culori de lumină preapline
Ce-n felinare or s-anine
În loc de becuri, doar mușcate.
Căci e și ea ca o poemă
Ce merită să stea-ntre flori;
De o citești, să-ți dea fiori
Și dușuri reci drept anatemă.
Iar de te miri de pleata-i creață
Cum se revarsă în ghirlandă,
Petalele i-au dat ofrandă
Un loc senin și cu verdeață.
Sibiu, 5 august 2026, Vlad Pârău.


