De mic copil, am avut experiențe… puțin spus stranii, care m-au terifiat și m-au fascinat totodată. Primele amintiri de genul ăsta le am de pe vremea când aveam doar cinci sau șase ani.
Era trecut de miezul nopții. Camera era scăldată într-o liniște tulburătoare, spartă doar de zgomotul monoton al unui ceas de perete. Nu știu când m-am trezit sau cât timp a trecut până am simțit acea greutate - un sentiment apăsător, ca o presiune invizibilă.
Am deschis ochii. Nu sunt convinsă nici măcar că erau deschiși. Uneori visez tot ceea ce mă-nconjoară în mare detaliu, numai să descopăr apoi că de fapt nu văd efectiv imprejurimile, ci le visez cumva redate cu exactitate din memorie.
Nu mă puteam mișca. Oricât m-aș fi străduit, trupul meu refuza să răspundă comenzilor. Câmpul vizual periferic era complet distorsionat. Aerul din cameră părea mai rece, aproape tăios, iar liniștea devenea un vuiet surd care îmi vibra în timpane.
Era ca sunetul unui motor sau al unei bătăi de aripi deasupra frunții, care venea în valuri, devenea dureros de asurzitor și apoi se intrerupea brusc în unele momente numai ca să reînceapă apoi. ȘTIAM că ceva nevăzut mă pândea din întuneric.
Când privirea mi-a alunecat spre capătul patului, am văzut-o. O umbră densă, întunecată, mai compactă decât orice umbră obișnuită, stătea nemișcată acolo. Avea o formă neclară, desirată.
Desi silueta era umanoidă, ceva nu părea tocmai normal. Ceva din modul în care era articulată sau poate doar proporțiile nu corespundeau cu ceea ce mintea mea asocia cu o forma umană. Nu dimensiunea ei părea să umple întreaga cameră cu o prezență sufocantă, ci convingerea că venise aici strict pentru mine.
Nu avea față și nici ochi, dar în mintea mea aveam certitudinea că mă fixa cu o intensitate care îmi paraliza chiar și gândurile. Nu era doar teama de necunoscut – era ceva mai adânc, un sentiment copleșitor că acea prezentă purta cu sine un adevăr de nepătruns care mă va distruge.
Aerul era greu, imposibil de respirat. Am încercat să-mi mișc mâinile, să strig, dar nu puteam. Umbra nu făcea niciun gest, nu scotea niciun sunet, doar prezența sa apăsătoare părea să-mi smulgă bucăți din suflet.
Frica se transformă într-o disperare tăcută, ca și cum întreg universul se comprima în acel moment, reducându-se la mine și la acea entitate fără chip. Nu exista nimic mai departe de acel moment.
Poate așa e când mori?
Aveam impresia că timpul se dilată, fiecare secundă devenind un abis fără sfârșit. Atenția mea era forțată să rămână ațintită asupra umbrei, iar pe măsură ce minutele treceau, am început să simt o vibrație subtilă, ca un tremur adânc în oase. Era ca și cum întreaga realitate era pe punctul de a se dezintegra sub greutatea acelei prezențe. Și totuși, umbra rămânea nemișcată, ca un monument al groazei.
Anii au trecut, episoadele au continuat. Se repetau la intervale neregulate, iar de fiecare dată aveau aceeași intensitate tulburătoare.
Mă “trezeam” noaptea, incapabilă să mă mișc, în timp ce umbra de la capătul patului veghea atent focusată pe mine. De fiecare dată, senzația de neputință era absolută. Nu am experimentat vreodată conștient o teroare mai intensă decât asta. După ce am adoptat pisicile, episoadele s-au rărit drastic și aproape că au încetat.
Cu timpul, am perfecționat și un mecanism de trezire aproape eficient. În timp ce spuneam o rugăciune în gând, mă concentram să mișc un deget. Ma focusam pe cuvinte, le repetam în gând de zeci de ori până ce reușeam să mișc cel mai mic mușchi.
Era ca și cum vraja se destrăma, ca o gură de aer, la limită, după ce ți-ai ținut îndelung respirația. Uneori corpul reacționa violent, smulgându-se din paralizie cu o convulsie bruscă.
Fără niciun avertisment, silueta începea să se destrame, ca un fum greu care se înghițea pe sine. Am simțit un gol terifiant, ca și cum ceva fundamental lipsea acum din lume. În clipa următoare, greutatea a dispărut. Camera părea schimbată, cumva străină, ca și cum întunericul lăsase urme în fiecare colț.
Încă nu se luminase afară. M-am îmbrăcat, oprindu-mă în fața oglinzii din hol înainte să ies. O crăpătură subțire traversa sticla, o cicatrice.
“De când e asta aici?”, am gândit ușor buimacă.
M-am aplecat să-mi leg șireturile bocancilor, dar mișcarea din oglindă mă făcu să ezit.
O umbră? Sau doar reflexia? Ridic privirea. În oglindă, femeia de dincolo avea un zâmbet straniu. Identic cu al meu, dar cumva... lipsit de viață.
„Prea multă cafea,” mi-am zis în gând.
Când am întins mâna spre mânerul ușii, reflexia rămase nemișcată.
Și atunci oglinda crăpă cu un sunet sec, iar întunericul se revărsă către mine.