Am o curiozitate!
Toată viața mea de cititor, de când a început ea – totuși mare noroc peste cei care se nasc cititori când sunt mari și-s conștienți de toate, acuma serios –, mi-am alcătuit-o din găsirea a unor asemena îmbinări de povești, din astfel de suprapuneri de deloc întâmplătoare de planuri ale literaturii, unde ce e vechi și mare, naște ceva nou și, poate, la fel de mare, în unele cazuri și mai mari, sau, atât de mari încât pun în umbră vechiul care le-au născut. Despre o astfel de situație curioasă vreau să zic aici.
Auzisem de titlul de carte a lui Julian Barnes care se numește „Papagalul lui Flaubert”. Auzisem de Flaubert, dar nu neapărat citisem ceva. Apoi am auzit de la Galaicu-Păun, căci el a reușit să le citească pe toate, și despre acest papagal individual, dar tot al lui Flaubert, până la urmă.
Ei și cum citeam eu așa din Corespondența lui Flaubert, care, pe lângă cele câteva cărți importante pentru literatură și destule să pună un pic de temelie romanului modern, e considerată adevărată lui operă (cele mai populare citate din Flaubert, v-o spun eu, de acolo se trag), găsesc această mărturie, trimisă doamnei Roger des Genettes:
“Povestea unui suflet curat este relatarea unei vieţi obscure, aceea a unei biete fete de la ţară, pioasă dar mistică, devotată fără exaltare şi bună ca pâinea caldă. Ea iubeşte pe rând un bărbat, pe copiii stăpânei ei, un nepot, un bătrân pe care-l îngrijeşte şi, la urmă, un papagal; când papagalul moare, îl dă la împăiat şi, venindu-i şi ei rândul să moară, îl confundă pe papagal cu Sfântul Duh. Nu e ceva ironic aşa cum îţi închipui ci, dimpotrivă, foarte serios şi foarte trist.”
Iată, zic, papagalul!!! Iată papagalul despre care, posibil, scrie Barnes. Papagalul pe care îl știe și Păun și alte păsări literare, cu siguranță.
Și cum niciodată n-am astâmpăr în așa momente – sau, poate că e mai bine să zic altfel: am un mare neastâmpăr de astâmpărat –, am căutat povestirea și am citit-o imediat.
N-o să credeți! (Eu n-am crezut)
Pe papagal îl chema Lulu. Și îl prezintă exact așa, cum își prezintă Melville personajul din Moby Dick (țineți minte acel „Numește-mă Ishmael”?), atunci când apare papagalul în poveste, capitolul se începe cu: „Îl chema Lulu.” Scurt.
Însăși povestea nu este despre acest papagal. Este povestea, cum s-a înțeles mai sus, acestei fete (bătrâne) „pioasă dar mistică, devotată fără exaltare şi bună ca pâinea caldă”, care, nemaiavând pe altcineva pe care să iubească sincer și să protejeze, se îndrăgostește defintiv de pasăre. Iar la moartea lui Lulu, bătrâna îl dă la împăiat și el deveni atât de frumos încât, privind peste o icoană, bătrâna realiză că: “Cu aripile lui de purpură şi trupul de smarald, Sfântul Duh era leit Lulu.”
De atunci, ori de câte ori se închina la icoană, nu se putea abține să nu se uite și la pasărea împăiată de alături. Până când se obișnui să se închine cu precădere doar păsării. Iar la moartea bătrânei Félicité (observați contrastul de nume între aceasta biată servitoare, acest „suflet simplu” și numele păsării, Lulu, care se voia reținut în memoria literaturii), chiar “când îşi dădu cea din urmă suflare, i se păru că zăreşte în cerul întredeschis un papagal uriaş plutind deasupra capului ei.”
Deci, Sfântul Duh deveni, întru totul, Lulu.
Acum, curiozitatea: de spre ce scrie Barnes în „Papagalul lui Flaubert”? Eu, personal, aș vrea să citesc o viață nouă pentru Lulu! E oare același lucru cu a vrea o viață nouă pentru Sfântul Duh? Iată, încă o curiozitate.
Răspundeți-mi dacă știți.
