Mă simt atât de departe.
Atât de mulți oameni în jur și atât de mulți ghizi dincolo de văl și totuși senzația mea este că dacă întind mâna, nu am pe cine să apuc să îi spun cât îmi este de greu.
Simt cum se estompează totul în jurul meu, pereții vin tot mai aproape de pieptul meu și îmi este tot mai greu să respir. Mâna pe care aș fi întins-o să cer ajutor nu mai are loc să se desfășoare și își croiește treptat drum cuprinzându-mi trupul. Spațiul devine atât de restrâns încât nu mai pot ține capul drept. Îl aplec ușor către inimă pentru a-mi așeza urechea aproape de bătăile sale, singurul zgomot pe care îl mai aud. Genunchii se cuibăresc și ei treptat în singurul spațiu rămas liber, atingându-mi fruntea. Revin treptat în singurul spațiu în care m-am simțit cu adevărat în siguranță, în pântecul ce mi-a fost casă înainte să mă nasc. E cald și bine și nu am ce să pățesc. Dar nu pot să nu îmi pun aceleași întrebări care m-au frământat de-a lungul anilor.
Cum ajung din nou în aceeași colivie pe care o tot distrug dar care se tot reface în jurul meu?
Cum să topesc definitiv lanțurile cu care mă leg singură doar pentru a mă apropia din nou de mine?
Cum să fac ca dincolo de bătăile inimii mele să aud muzica vieții și cum să îmi fac loc pentru a dansa pe ea?
Cum să fac să nu mai ajung atât de departe de mine...