Cum să vă zic cât să nu vă provoc invidie...am lăsat copilul 1 lună la mama. Am început de la imposibilitatea mea de a tăia cordonul ombilical, la gândul de a lăsa copilul (maxim) o săptămână la țară. Odată ajunși acasă și trăind primele seri fără scandal, lucrurile au degenerat rapid. Uite așa a ajuns copilul să stea o lună la țară și mai că nu mai voia să vină înapoi. Nu o condam, nici eu nu aș vrea să plec de undeva unde sunt hrănită cu lingurița, primesc 2 înghețate pe zi și un desen la ora 9 și să vin undeva unde regulile sunt reguli, Nasol, vă zic:))
Desigur, toată treaba s-a lăsat cu mult plâns și cu mult dor dar, Doamne, după 5 ani jumate de parenting full time simt că sunt mai odihnită psihic.
Ca să vă iau cu începutul, drumul de la Piatra până la București, cu mașina, a fost absolut bizar pentru că nu a trebuit să răspundem la 73228 de întrebări, să dam 28 de gustărele și să punem pe repeat melodia Pe câmpul cu florile.
Practic și pe scurt, am mers aproape în liniște 4 ore. Ne-am auzit vocile din cap pe care nu le mai auzisem de 5 ani jumate. Ăsta lux, neică:)))
Prima seara acasă fără copil a fost ca și cum ieșisem din corp și vedeam niște oameni care fac niște treburi casnice. Oamenii aceia eram noi.
Pe scurt, toată perioada asta am făcut duș după ora 21.00, ne-am uitat la tv (seara) cu sonor, nu am gătit și nu am spălat vase. Am realizat că toate vasele le spăl din cauza copchilului. Tot din cauza rodului iubirii deschidem aragazul și umplem frigiderul. O lună am supraviețuit cu brânză cottage și roșii de la mama. Jur că mi-au dispărut și vreo 8 riduri cu dieta asta.
Dar, cu creierul odihnit, am avut o revelație. De fapt am avut și eu și mama.
După prima săptămână cu nepoata, mama era în stare de șoc că eu am rezistat 5 ani și jumătate fără ajutor (și copilul meu e destul de cuminte). Mama nu înțelegea de ce copilul urlă din nimic și cum de nu am ajuns la Socola până acum:)) I-am explicat faptul că acum e chiar cea mai lejeră perioadă de până acum. Repet, avem un copil care se culcă devreme și mănâncă orice. E drept, uneori stă prost cu nervii dar asta e trăsătură de familie.
Am fost câteva zile la ele și am avut revelația de care vă ziceam. La țară nu e nevoie de parenting. Noi avem parenting că nu avem unde să lăsăm copchilul și trebuie să ne jucăm cu el. La țară, copilul ieșea afară desculț, scurma într-un șanț sau fugărea vreo mâță. Efectiv trebuia doar să verific că e ok (și asta din când în când). Copiii de pe strada sunt ca acum 30 de ani când alergam eu pe acolo. Desigur, sunt ceva mai multe mașini dar și ăștia mici sunt mai isteți decât eram eu la vârsta lor. La țară (la aia adevărată, nu la casele cu 5m de curte din oraș) sunt chestii de făcut. Copilul a văruit, a greblat, a strâns ceapă, a dat mâncare la pisici etc. Montessori la mă-sa mare acasă.
Fii-mea a fost încântată de vacanța asta și noi chiar ne-am odihnit psihic. Am avut timp să vorbim fără să fi întrerupți și, efectiv, nu mai știam cum e asta. Am avut timp să ieșim în fiecare seară la plimbare și, cel mai important, am ocolit toate locurile joacă. Am avut timp de filme, de stat degeaba și de noi.
Dar după ce 5 ani te obișnuiești cumva în trei si simți că gașca nu e completă. Mergeam prin oraș, vedeam chestii și ne gândeam cât de mult s-ar fi bucurat copilul să vadă X lucru. E ca vorba aia: ”once you go black, you never go back”:))
Acum știm că putem face un city break în care chiar să ne relaxăm deoarece mama nu o să mai fie în stare de șoc și copilul e deja obișnuit cu bunica. Acum știm că al nostru copil se descurcă fără noi (ăsta e un lucru greu de acceptat). Acum mă simt mult mai bine în pielea mea de mamă pentru că mama a văzut că e greu cu copchiii din ziua de azi. De-a lungul timpului mama îmi spunea că nu am suficientă răbdare și că uneori exagerez cu regulile. Acum, după 1 lună cu nepoata, a recunoscut că e total diferit să crești un copil acum față de acum 30 de ani. Acum m-am simțit văzută ca mamă de mama mea.
Da, o lăsăm și anul viitor la țară. Probabil nici nu o mai înscriem la grădinița de vară:)))
Besitos:D