Când încerci să prinzi gânduri cu ceaslo ...

Când încerci să prinzi gânduri cu ceaslovl...

Feb 05, 2022

Din totdeauna mi-a fost frică să trăiesc singură, pană în momentul în care am ajuns să mă maturizez sau cel puțin așa îmi place să numesc acest nivel estimat în raport cu vârsta la care am ajuns.

Dar oare este nevoie de ani pentru a spune că ești matur, sau este nevoie mai degrabă de conștientizare și sinceritate față de propria persoană?

Nu sunt deloc matură, sunt de fapt tot același copil care speră să nu fie abandonat, care are nevoie permanentă de iubire,de validare și de un singur moment in care să nu fie invizibil.

image

Ei bine nu tot ceea ce ne dorim cu ardoare, nu este cu necesiate și ceea ce ne face fericiți.

Iubesc singurătatea.

Acum că scriu asta, parcă nu îmi mai este atât de teamă de acest blestem care mă făcea să fiu vulnerabilă.Bizar, dar îmi este confortabilă ideea că aș putea să mă trezesc mâine dimineață singură în pat. Nu îmi mai este teamă că voi găti doar pentru o singură farfurie iar aceea va fi a mea.

Am fost rănită atât de mult de-a lungul vieții încât nu mai am puterea de a defini concret valurile de emoții resimțite în acele momente în care oamenii profitau de mine, de bunătatea mea, de iubirea mea lipsită de prudența de a nu fi rănită, sau condiționată de defectele pe care probabil nu le-aș accepta în alte circumstanțe.

Cu sinceritatea de rigoare, cred ca acum este singurul moment în care ating punctul culimant al sincerității față de mine.

Mâinile mele nu pot ține ritmul gândurilor, aș vrea să știu cum să le sincronizez pentru a nu pierde ideile, care pentru prima dată, nu mai sunt captive sub cutia craniană. Ce n-aș da să am acum ceaslovul lui Creangă.

image

 Îmi place totuși să cred că am capacitatea de a conștientiza și de a accepta că nu pot să dețin controlul a ceea ce este in afara mea, dincolo de poarta corpului meu. Dețin controlul doar asupra gândurilor mele și asta doar atunci când le las să plece, când le eliberez.

Ce îmi este însă cel mai greu, este să mă desprind de emoții, nu de raționalitate.Asta ne face cum ar spune unii cel mai vulnerabili. Ar fi fantastic să urmez un curs pentru nepăsare...

Această detașare emoțională de care vorbesc o văd mereu la oamenii din jurul meu. O văd cum îi transformă tot mai mult în niște zombi care își poartă trupul doar pentru a-și satisface propriile nevoi barbare. Sincer nu-mi doresc să fiu asemeni lor.

 Vreau să ofer aripile mele tuturor celor care nu mai pot, sau au uitat cum este să zbori.

Stai... nu am vrut să spun asta! Sau am vrut?

Mă contarzic singură acum, lucru care este destul de evident și pentru tine cititorule.

Ar fi poate cazul să mă explic, intenția însă nu să ma scuz.

Aripile mele au devenit atât de slabe de-a lungul timpului încât nu mai sunt capabile să îmi susțină uneori propriul trup.

Ajung la gradul de epuizare încercând să culeg fiecare amintire, fiecare bucățică din mine din dorința de a creea cu ele o fortăreață, plină de iubire, vise și credință, pentru acele vremuri în care îmi va fi prea rece să mai stau "afară".

Acum când clădesc cest sanctuar din ceea ce mă făcea cândva un întreg, realizez că am fost probabil mult prea de generoasă cu toți cei pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului, pentru simplul fapt că m-am vândut prea ietfin.

De ce nu m-am gândit nici o secundă să folosesc o oca pentru iubirea, încrederea și sprijinul meu voluntar și necondiționat?

image

Să fie oare acesta motivul pentru care acum nu am nici un venit?

Sunt săracă, aparent  din ce in ce mai săracă doar pentru că mi-am divizat mereu sufletul fără să îmi las rezerve și fără să cer socoteală sau dobândă!

Să privim cu ochiul critic tot ce am scris până acum.

Până aici am văzut o perosnă nefericită,frustrată și cu o dorință arazătoare de a deveni nepăsătoare. Corect?

Acum citește în coninuare, vei cunoaște un copil.

  • Unde este oare acel copil care se bucura de adierea și leagănul vântului din vârful unui copac?

  • Unde este copilul care privea iepurii care se spălau pe lăbuțe și se bucura de acest privilegiu?

  • Unde este copilul care vedea viața precum un joc misterios în care personajul pozitiv se afla in fiecare om?

  • Unde este copilul care își dorea să salveze lumea? Mai merită ea sa fie salvată atâta timp cât toată bunătatea este răsplătită prin reproș, ură, invidie, critică și răutate?

  • Încă susțin tare încât ecoul vocii mele  răsună în întreg universul! Da, merită!

Ei bine, nu îmi mai este frică că voi fi rănită, fiindcă știu că de fiecare dată tot ce am nevoie pentru a mă vindeca se află chiar în fața mea. Am copilul inocent (pozitiv și plin de bunătate. Hai să ne jucăm în ploaie, privind spectacolul naturii! ),adultul analitic și precaut (Nu poți să-ți vezi reflexia intr-o apă care fierbe, așteaptă să se liniștească) și bătrânul ( Nimic pe lume nu este bun sau rău, mintea noastră face ca lucrurile să arate intr-un anumit fel!)

Cu toții avem acest secret pe care ajungem să îl descoperim în cele mai grele momente ale vieții. Cine a fost alături de tine în adevăratul sens al cuvântului la bine și la rău?

Tu și doar tu!

De aceea tot ce am nevoie, sunt eu și doar eu!

image

Permite-mi te rog să aduc un moment de recunoștință pentru:

Mâinile mele care făuresc din nimic mereu ceva.

Ochii frumoși plini de inocență și bunătate care se luptă să vadă în tot răul un bine.

Pielea care tine totul la un loc precum coaja unui ou.

Picioarele care mă poartă în cele mai frumoase aventuri.

Inima care bate chiar dacă de multe ori voiam să se oprească.

Plămânii care îmi selectează cele mai perfecte particule de oxigen.

Totate astea doar pentru mine și fără să plătesc nimic! Doamne cât de recunoscătoare sunt pentru tot ceea ce am!

Cel mai mult îmi iubesc creierul! Doamne ce mașinărie frumoasă, ciudată, dar perfectă am primit atunci când m-am născut! Aici este locul în care dau naștere celor mai geniale dar și celor mai proaste idei, care nu fac decât să  alcătuiască genomul realității mele.

Greșeam atât de mult atunci când în momentele neplăcute ale vieții întrebam ce am făcut să merit asta, pentru că sigur aveam ceva de învățat de la marele învățător VIAȚA. Spun că am greșit fiindcă niciodată nu m-am întrebat de ce am primit acest corp și această minte perfectă fără să dau nimic la schimb. De ce mă slujesc fără plată și de ce nu se supără pe mine, sau de ce nu mă abandonează în ciuda strigătelor mele disperate?

Uite motivele pentru care am ajuns să mă iubesc!

Sufletul.... ce este el oare? Să fie oare acea parte din noi care ne face unici? Acea expresie și personalitate pe care o poți citi pe chipul oricărui bebeluș după ce părăsește pântecul matern?

Mai am oare un suflet? Sau l-am pierdut de-a lungul timpului? Dacă răspunsul ar fi da, atunci:

De ce mai plâng atunci când văd doi bătrâni ținând-se de mână și iubindu-se la fel ca în prima zi, dacă spun că nu mai cred în iubire?

 De ce plâng atunci când vad un animal rănit, dacă spun că am uitat de animăluțe și de binecuvântata lor prezență?

De ce mă simt tristă pentru un copil care nu are caiete pentru școală dacă spun că oamenii nu merită să fie ajutați?

De ce plâng atunci când citesc o carte atâta timp cât mă mint că le știu pe toate?

De ce, de ce, de ce?

image

Dacă cineva va ajunge să citească aceste rânduri și este o persoana cunoscută, va spune că eu nu sunt așa...

Poate că așa și este și nu este nevoie să crezi ceea ce cred eu despre mine. Sunt singura care cunoaște din ce este construită temelia existenței mele. Sunt singura care are versiunea cea mai validă a personajului principal din viața mea.

Nu am nevoie de validare, de admirație sau recunoștință, nu am primit nici până acum, tocmai de aceea te asigur că m-am adaptat și m-am obișnuit cu ideea că oamenii sunt mult prea ocupați de propria lor existență decât de a mea.

Și nu, te rog nu o defini drept egoism, ci doar o constatare aspra faptului că mulți au dobândit o lecție  pe care eu nu am reușit încă să o învăț. Ce simt de fapt este doar invidia dată de faptul că tu poți și eu nu pot să încetez pentru o secunda măcar, să mai îmi pese.

Este însă perfect în regulă să fim diferiți.

Tu ai putea trăi într-o lume în care te-ai oglindi în fiecare persoană pentru tot restul vieții?

 

 

 

 

 

Enjoy this post?

Buy ionelamaria a coffee

More from ionelamaria