Se spune că toamna este un anotimp al melancoliei, al scurgerii vieții pe măsură ce natura se ofilește și moare. Dar cum altfel să renască ea primăvara fără să treacă prin această etapă? Nu putem onora mugurii proaspeți fără să cinstim curajul de care dau dovadă copacii care renunță la părți din ei, își dezgolesc vulnerabilitatea pentru a putea evolua și a renaște doar câteva luni mai târziu. Asemeni nouă, nu putem onora lumina din noi fără a da meritele necesare întunericului prin care trebuie să trecem pentru a o descoperi.
Am murit și am renăscut în această viață fără să mai pot ține socoteala. Uneori chiar și la propriu. Se pare că a fi stăpânul propriului tău destin nu este întru totul adevărat. Nu poți să mori chiar când ți se năzare asemeni unui copil care își trântește jucăriile pe jos și spune că nu mai are chef să se joace. Am făcut asta dar mi le-am strâns în secunda doi. Am înțeles în adâncul sufletului meu că nu îmi doresc cu adevărat să închei joaca ci că îmi doresc să se desfășoare altfel. Ei bine, acest altfel este cel care mi-a modelat cursul vieții. Mai exact, demersurile de a-l defini. Oare ce înseamnă ”altfel”?
Ca orice joc, și viața are propriile reguli pe care trebuie să le respectăm. Desigur, uneori suntem tentați să le fentăm și există momente în care în ego-ul nostru chiar credem că o facem. Așa mă amuză ideea aceasta... să avem impresia că există cotloane în care ne putem ascunde să facem ce vrem ca atunci când eram mici și ne furișam în debaraua de bunătățuri pentru a înfășca o prăjitură. Până și atunci eram prinși. Iar când credeam noi că nu suntem prinși, cu siguranță eram observați de către o bunică care chicotea la ceva pași distanță lăsându-ne să credem că iscusința noastră a dat roade. În viață se numește dispensă. Atunci când ai impresia că ”fentezi” temporar sistemul. De fapt nu fentezi nimic ci doar îți câștigi un drept printr-o manieră pe care mintea ta o considera nepotrivită. Asemeni unei bunici în relație cu nepotul ei. Bunica a construit debaraua, a umplut-o cu bunătățuri, i-a permis nepotului existența într-un spațiu cu acces la debara și nu în ultimul rând, celebra expresie românească, știa ce are la ușă. Știa foarte bine că de îndată ce va prinde momentul, copilul se va furișa pentru o prăjitură. În inocența sa, copilul crede ca el este cel care a reușit să conceapă un plan și să îl urmeze pentru a obține ceea ce își dorește. Poate că era mai simplu ca bunica să îi ofere pe tavă dulciurile dorite dar a ales să o facă într-o modalitate prin care să stimuleze creativitatea copilului și să îi dea ocazia să se joace.
Pentru că, de fapt și de drept, viața este un mare loc de joacă.