Mă dor oasele de cât de mică m-am înghesuit să fiu pentru a încăpea în tipare care nu mai îmi servesc. Am crescut iar cușca îmi rămăsese mică de prea mult timp. Am tot sperat că se va mări și ea odată cu mine dar nu se întâmpla asta. Oasele cutiei mele toracice împingeau din ce în ce mai tare în gratiile ei cu fiecare respirației. Începusem să respir mai rar, mai superficial, sperând că durerea va dispărea sau cel puțin se va atenua. Începusem să am răni pe spate de la fiecare gură de aer care îmi presa carnea pe barele de metal. Iar eu continuam să cresc acolo, în ea, odată cu durerea. Priveam printre gratii întrebându-mă dacă îmi va fi suficient ca pentru restul vieții doar să privesc la libertate, fără a o îmbrățișa cu totul. Singura pe care o puteam îmbrățișa în acel spațiu restrâns eram eu. Și uneori copilul meu interior care mai venea să se joace alături de mine. Faptul că îmi puteam ține copilul interior aproape mă consola. Îmi era suficient să fim amândouă. Cel puțin mie, nu știam cât avea să îi fie și ei de ajuns. Zilnic stăteam îmbrățișate și îi spuneam povești despre lumea de dincolo de gratii, lucruri despre care citisem și la care visam dar pe care nu le trăisem cu adevărat niciodată. De fiecare dată terminam prin a-i promite că va veni o zi în care le vom experimenta doar că acea zi nu era aceea.
Mereu mă întreba ”când?” iar eu îi spuneam ”cândva”. Începusem să îmi pierd atenția asupra ei și să mă concentrez asupra fiecărei inspirații care îmi tăia sufletul de durere. Uneori încerca să îmi vorbească iar eu nu mai auzeam. Încerca să îmi arate cât de frumos este totul în jurul nostru, dincolo de închisoarea noastră, dar abia o mai auzeam. Încercam doar să rămân în viață, pentru ea și pentru noi. Atenția ei devenise tot mai axată pe ce se afla dincolo, pe firele de iarbă ce în bătaia vântului se mai strecurau prin spațiul dintre gratii. Mânuțele ei se întindeau tot mai mult în exterior. Își dorea atât de mult să iasă, să trăiască liberă iar mie îmi era din ce în ce mai frică. Nu șitam cât mai pot să o țin pe loc, în siguranță. Pe cât de frumos creșteau florile în jurul nostru, pe atât de mohorât devenea totul în spațiul nostru. Copilul meu interior mă întreba despre fiecare floare în parte, cum se numește și cum miroase. Denumirea o știam dar mirosul nu puteam sa i-l explic. De jur împrejur se născuse un peisaj de basm, totul înflorise iar fluturi de toate culorile zburau în toate direcțiile. Unul chiar intrase în “colivia” noastră și se așeză pe mâna copilului meu interior. Începuse să plângă de bucurie și entuziasm iar vinovăția din inima mea că o privam de asemenea trăiri căpăta proporții. Atunci când fluturele și-a continuat zborul spre libertate, părăsind cușca în care ne țineam pe mine și pe copilul meu interior captive, m-am uitat în ochii ei. I-am privit durerea și i-am promis că nu va mai simți niciodată așa ceva. Iubirea față de ea mi-a amorțit rănile și fricile, am tras cea mai adâncă gură de aer, mi-am umplut plămânii pe măsură ce corpul meu încerca să își facă loc ocupând singurul spațiu rămas liber, cel dintre gratii. Mi-am luat copilul interior în brațe și i-am astupat urechiile. Gratiile s-au sfărâmat într-un zgomot asurzitor, al durerilor neurlate timp de atâția ani, și s-au răspândit în jurul nostru. M-am ridicat, mi-am luat copilul interior de mână și i-am spus ”hai să îți arăt lumea”.