Stătea întinsă în patul ei și era pe punctul de a păși pe tărâmul viselor. Fusese o zi lungă și abia aștepta să își relaxeze corpul și să își deconecteze mintea. Se strecurase timid sub plapuma călduroasă numai bună pentru toamna întunecată ce se instalase de curând. Zgomotul ploii care lovea cu putere pervazul metalic îi accentua ușor anxietatea de mai devreme din timpul dușului. În timp ce se deconecta de grijile cotidiene lăsând apa fierbinte să îi traverseze corpul, auzi ușa de la intrare închizându-se cu putere. Era obișnuită cu astfel de zgomote în casa ei dar ceea ce îi captase atenția și îngrijorarea erau umbrele ce treceau prin dreptul perdelei de la cadă. Ezită câteva momente înainte de a o îndepărta ușor cu două degete. Nu putea vedea nimic, doar întunericul din camera alăturată prin ușa lăsată deschisă intenționat. Îi plăcea singurătatea dar o putea gestiona doar cu ușile deschise, să poată vedea în permanență ce se petrece în celelalte camere. Mai puțin în camera ascunsă. Pe aceea o ținea mereu încuiată și nu lăsa pe nimeni să se apropie. Le spunea invitaților care îi treceau pragul că este doar o debara în care depozitează lucruri ce nu îi mai servesc. Dar camera aceea adăpostea multe și departe de a nu-i mai servi.
Nimeni nu îi cunoștea secretul și nu lăsase niciodată pe cineva să se apropie atât de mult de ea încât să îi arate camera. Spera să apară acea persoană în viața ei în fața căreia să aibă curaj să deschidă ușa și să o lase să privească înăuntru. Știa că nu oricine putea să gestioneze ce se afla acolo și de aceea nu își consuma timpul cu explicații inutile. Prefera să se ascundă.
De fiecare dată când pleca de acasă, se asigura că ușa camerei este încuiată și mascată de un paravan din bambus. Cheia stătea în permanență pe lanțul subțire de la gâtul ei, chiar și atunci când trecea de zona de securitate a aeroporturilor. Dacă era totuși nevoită să îl dea jos, se asigura că nu îi scapă de sub priviri nici măcar un moment. Comandase o broască specială pentru a asigura cheii o formă unică ce nu lăsa să se vadă adevărata sa utilitate. Părea o notă muzicală ilustrată într-o grafică aparte dacă nu îi știai adevărata poveste. Atunci când revenea în casa ei, primul lucru pe care îl făcea era să se asigure că nu i-a pătruns nimeni în spațiu și că ușa a rămas nemișcată. Abia apoi își trăgea răsuflarea și se relaxa.
Apartamentul ei era unul cochet care atrăgea atenția investitorilor din zonă. Amplasarea bună precum și detaliile arhitecturale ale clădirii stârneau interesul a mulți potențiali cumpărători. Primea periodic propuneri să îl vândă dar nu le putea lua în calcul. Își dorea să se mute într-o locuință mai mare, unde să aibă mai mult spațiu pentru pasiunea ei, pictatul. Să își amenajeze un mini atelier și să aibă multe camere pentru a le decora cu lucrările sale. Dar știa că orice mutare ar ridica multe semne de întrebarea în rândul decoratorilor care i-ar fi amenajat camera. Prefera să se mulțumească cu ce are decât să stârnească curiozități inutile. Știa că nu va pleca prea curând din acel apartament, cel puțin până nu elibera camera definitiv. Iar asta nu știa cum să o facă.
Seara aceea era diferită pentru că nu reușea să scape de senzația că cineva pătrunsese în casa ei. Îi putea simți mirosul, că trecuse pe acolo, dar nu știa cum să îl repereze. S-a ridicat din pat pentru a verifica ușa dacă este încuiată și a văzut broasca forțată. Totuși, nu părea să fi fost deschisă. A ciocănit delicat o dată și i s-a răspuns de trei ori. Lucrurile păreau să fie sub control așa că s-a întors în patul ei lăsând grijile în afara saltelei.
A doua zi se trezi cu mai multă poftă de viață decât seara precedentă. Lăsă apa pornită să umple cada în timp ce își făcea rutina la bucătărie. Era o prezență atât de delicată că parcă plutea cu tălpile sale desculțe între aparatul de cafea și sertarul de cești. A ales una de culoarea roz pal cu flori albe pentru a da o notă de lumină cafelei negre pe care o servea în fiecare dimineață. Cafea pe care de acea dată era pe punctul să o verse alunecând în timp ce se îndrepta spre insula din bucătărie. Tălpile ei delicate pluteau într-o baltă fierbinte și nu își dădea seama de unde putea veni acea apă. Își adusese aminte că lăsase robinetul pornit în baie și se îndreptă cu repeziciune să vadă ce s-a întâmplat. Scurgerea de rezervă a căzii se blocase iar întreaga cantitate de apă se revărsase, acoperind întregul apartament. A oprit apa și a dat să repare scurgerea. Sângele îi țâșni din degetele de la mâna stângă pe măsură de încerca să îndepărteze obiectul înțepenit în ea. Observă o bucată de aluminiu asemănătoare foliei pe care o folosea în bucătărie care fusese îndesată în scurgere. Îmi pierdu instant calmul, își smulse lanțul de la gât și se îndreptă cu pași apăsați spre cameră. Ciocăni de trei ori și urlă în dreptul broaștei ”dați-vă din ușă!” pe măsură ce o descuia.
- V-am spus de atâtea ori că nu aveți voie să părăsiți încăperea, cu atât mai puțin să vă jucați în restul casei. Regulile sunt făcute să fie respectate, altfel vă trimit înapoi.
A ieșit nervoasă, fără să primească vreun răspuns și a început să strângă apa de pe podea. Soneria nu întârzie să sune din cauza vecinilor îngrijorați de inundația ce ajunsese pe casa scării. I-a asigurat pe aceștia că situația este sub control și că se va ocupa să repare daunele create, mulțumindu-le pentru îngrijorare.
Câteva ore mai târziu, își îmbrăcase ținuta pregătită cu o seară înainte și încercă să salveze ce mai rămăsese din ziua respectivă.
Nu își putea ascunde de ea însăși îngrijorarea că lucrurile începeau să scape de sub control. Fusese avertizată că strategia aleasă de ea de a ține ușa încuiată nu avea să funcționeze pe termen nelimitat și că la un moment dat va trebui să gestioneze lucrurile într-o manieră mult mai asumată. Doar că nu știa cum să o facă. Ar fi căutat ajutor specializat dar nu știa în cine să aibă încredere pentru asta.
De când locuia singură, camera îi oferea siguranță. Era fericită să poată avea acel loc chiar dacă asta însemna că nu lăsa pe nimeni să se apropie suficient de mult de ea pentru a nu-i descoperi secretul. Dar reprezenta un sacrificiu care merita pentru că o făcea să se simtă în control. Cel puțin o făcuse până în acea dimineață. Era clar că venise momentul ca problema ei să primească o soluție diferită și mai eficientă dar nu știa care. Un lucru era clar, camera rămăsese mică și nu mai era suficientă.
Se tot întreba dacă într-adevăr procedase corect atunci când amenajase încăperea. Poate că acel confort pe care i-l crease inițial o îndepărta de la calea corectă de a rezolva situația. Poate că acea cameră trebuia pur și simplu eliberată și consecințele înfruntate. Așa că a decis să între din nou acolo și să spună lucrurilor pe nume.
S-a îndreptat către ușă cu picioarele tremurându-i de la un capăt la altul. Abia își mai putea auzi gândurile de cât de tare îi bătea inima. S-a aplecat pentru a introduce cheia în broască pentru ultima oară.
În timp ce o rotea pentru a descuia, o năpădiseră tot felul de amintiri. Muncise să construiască acea cameră cu mult timp în spate, înainte de a o amenaja fizic. Visase dintotdeauna la un spațiu al ei în care să ascundă tot ceea ce nu voia să lase la vedere. Un loc în care să depoziteze toate acele aspecte pe care nimeni din jurul ei nu putea să le vadă pentru că nu le-ar fi putut înțelege. Credea cu tărie că ar fi fost suficient să existe un loc sub cheie pe care doar ea să îl poată accesa pentru a-l hrăni. Pentru a evita situațiile de genul celei de cu o seară înainte. Probabil că sărise peste câteva mese și de aceea i se urcaseră în cap. Urau din toată ființa lor să nu își primească hrana lor iar ea fusese atât de ocupată cu hrana pentru sufletul ei încât îi neglijase.
Trebuia să își asume greșelile făcute în ceea ce îi privea și să le ceară iertare.
- Am crezut că vă fac un bine ținându-vă izolați, că vă protejez și că în același timp mă protejez și pe mine. Dar mai mult rău ne-am făcut, atât vouă, cât și mie. Vă ofer această hrană ca și compensație pentru neglijarea de care am dat dovadă. Ușa va rămâne descuiată pentru că aleg să vă văd și să vă înțeleg rostul în viața mea. Nu voi mai fi lașă și nu voi mai fugi de ceea ce am creat. Sunteți copiii mei și meritați să fiți ascultați, înțeleși și educați, ca orice alți copii. Vă rog să aveți răbdare cu mine, chiar dacă eu nu am avut față de voi și m-am repezit să vă cataloghez și să vă închid aici. Vreau să facem lucrurile corect.
Copiii îi fuseseră oferiți la naștere de către ursitoare. Erau obligația ei cu care a venit din alte vieți la întrupare. Își asumase să îi ia, să îi crească și să îi transforme dar primul pas era să se împrietenească cu ei. Mai avea de lucrat la asta, nu reușea să îi accepte pe deplin. Uneori îi tolera, dar de cele mai multe ori erau prea mult, o responsabilitate căreia abia dacă îi făcea față.
Cei trei copii formau un trio de succes și se înțelegeau foarte bine între ei. Lipsa ei de atenție față de ei îi determina însă să ia atitudine și să se facă remarcați în cele mai năstrușnice moduri. O cunoșteau atât de bine încât îi apăsau butoanele de parcă era o jucărie cu care crescuseră. Știau să întindă coarda la maxim și să o copleșească. Dar până într-un punct în care ea decisese că viața ei trebuie să se schimbe. Își dorea un copil al ei, creat de la zero iar pentru asta, cei trei frați trebuiau disciplinați. Nu le mai putea permite să i se urce în cap.
I-a dus în lume pentru a le arăta lucrurile de care i-a privat. Avea încredere în ea că de acea dată avea să le facă față pentru binele lor și al său. Ea era autoritatea și decisese să nu le mai cultive puterea pe care o prindeau stând ascunși în camera lor.
I-a dus în parc și i-a lăsat să se joace supravegheați fiind în permanență. Le-a cumpărat vată de băț așa cum primeau toți copiii care ascultau de părinții lor. Apoi i-a strâns în jurul ei și le-a vorbit cu o onestitate de care nici măcar ea nu era conștientă că zăcea în ea:
- Vă mulțumesc că existați și pentru tot ceea ce învăț în fiecare zi de la voi. Vă recunosc ca și creație a mea pe care mi-o asum în totalitate. Spre rușinea mea, m-am folosit de voi să îmi satisfac dorințele de-a lungul veacurilor apoi v-am ascuns să nu fiți văzuți de cei din jur. V-am ascuns chiar și de mine pentru că îmi era greu să accept că voi existați în viața mea datorită acțiunilor mele. Vă mulțumesc că în ciuda eforturilor mele de a vă face să dispăreți, ați ales să îmi arătați că dacă vreau să mă văd pe mine cu adevărat, trebuie să mă uit și la voi.
S-a întors cu emoție către fiecare în parte și și-a lăsat inima să le vorbească.
- Iubita mea agresivitate, tu ești prima dintre copii și prima de care m-am atașat. M-am folosit de tine pentru a prinde putere să răzbat în această lume crezând că aceasta este cheia succesului. Îmi pare rău că te-am manipulat în direcția obiectivelor mele. Te rog să mă ierți că te-am ignorat, refulat și ascuns din rușine față de mine. Îți mulțumesc pentru toate lecțiile tale și te invit să ocupi în viața mea locul pe care îl meriți, să te transformi în blândețe. Te iubesc.
- Iubita mea ură, mi-a fost atât de ușor să mă agăț de tine pentru a depăși situații pe care nu le-am înțeles corect. Te-am tras după mine ca motor al acțiunilor pe care îmi este rușine să le justific. Ai continuat să mă apeși cu răbdare până am înțeles că trebuie să te privesc în ochi și să îți mulțumesc că mi-ai arătat că nu așa îmi doresc să trăiesc de acum înainte. Te invit să te transformi în iubire necondiționată și să îmi locuiești inima.
- Iubita mea invidie, m-ai ros ani la rând până am rămas o umbră din omul ce mi-am propus să fiu. Mi-am ascuns în spatele tău propriile eșecuri deoarece era mai simplu să îi judec pe ceilalți că au ceea ce eu visez decât să mă adun să lupt pentru dorințele mele. M-ai ajutat să înțeleg că pe măsură ce investesc în tine, mă îndepărtez de mine și de esența mea. Te binecuvântez să te transformi în altruism și să mă înveți să am compasiune față de mine și față de cei din jur.
Și-a lăsat lacrimile să se împreuneze în jurul bărbiei înainte de a-i lua pe toți trei în brațe. Era cea mai frumoasă vizită în parc din ultimii ani, aproape la fel ca cele din copilărie.
Persoana descumpănită care intrase în parc de mână cu propria-i agresivitate, ură și invidie era acum mama împlinită a trei copii superbi pe nume Blândețe, Iubire și Altruism.
Abia acum era pregătită să dea naștere propriei sale creații, femeia care și-a dorit mereu să devină.