În mine e-un sat fără viață,
Cu străzi reci, pustii și tăcute,
Unde visele zac ca ruine,
Și nimeni nu trece pe străzile mute.
Zâmbesc… dar zâmbetul doare,
Vorbele curg, dar nu le aude nimeni,
E-un ecou ce se sparge în ziduri,
Ca un suflet pierdut între vremuri.
Fericirea trece ca un tren în furtună,
Nu oprește, nu-ntreabă de mine,
Iar eu rămân pe peronul tăcerii,
Cu inima prinsă în sfori de suspine.
M-am rătăcit printre gânduri străine,
Nici nu știu ce caut, ce sunt,
Doar știu că în satul din mine
Nu mai apare nici soare, nici vânt...