Am o certificare in parenting (nu una supersonica dar au fost acolo cateva zeci de ore de studiu), am citit zeci de carti despre dezvoltarea copiilor si cum sa ii crestem frumos, salvez reel-uri care imi dau idei (bune, zic eu) pe care sa le aplic in viata de zi cu zi alaturi de copil si, cu toate astea, seara simt cum se scurge viata din mine.
Nu stii ce e rabdarea pana nu ai un copil, jur. Eu aveam impresia ca sunt o persoana calma. Dupa ce am nascut si jumate din cap a ramas pe masa de nasteri, nu mai am atata rabdare. Si uite-asa seara este momentul meu de tantrum. Eu nu stiam ca si adultii pot avea tantrumuri. Totusi, dupa ce ofer varinate, dupa ce citesc povesti, ma conectez cu copchilul (deh, asa zice la carte), dupa ce intru in camera de 12 ori sa mai dau niste pupici, dupa ce rog (cu calm si cu blandete) copilul sa se potoleasca...booommmm...imi ia creierul foc. Efectiv ating un apogeu al rezistentei si se rupe ceva in creier. Si mai scap o amenintare ca nu mai vine Mos Craciun, Craciunul cu totul (chiar daca suntem in iulie), ca nu mai mergem la mare, la munte...oriunde. Si copilul nu se linisteste ca doar nu e fraier. Face scandal mai mare deoarece am anulat Craciunul (pretty logic, nu?). Uneori mai ridic tonul, alteori ies sa respir si sa imi bag demonii inapoi in san.
Ideea este ca dupa asta ma simt mizerabil. Utimul om. Ultima mama. Si desi stiu ce gresesc...nu ma pot abtine. Am intrebat si Chat Gbt-ul si mi-a spus si el ca problema este la mine:)))Cica trebuie sa vad traumele din copilarie ca acolo este un declansator.
Si dupa 4 ani de parenting pot spune ca in 3 ani din astia, eu am plans macar un pic. Plans de frustrare, de oboseala, de bucurie, de implinire, de nervi din aia mari, din cauza hormonilor care-s multi si care-s niste bestii nenorocite, plans la filme, plans la carti, plans ca trece vremea si copilul nu mai are nevoie de mine. Dar plans.
Dintre toate astea, plansul din frustrare ma termina. Ma termina pt ca stiu ca fac tot ce pot si seara, de foarte multe ori, o dau cu bata in balta. Si ma gandesc de ce nu am mai putut rezista/rabda inca cateva minute. Si ma frustreaza ca nu mai stiu ce inseamna trauma si ce nu. Nu mai stiu daca anularea Craciunului imi traumatizeaza copilul ori ba. Nu mai stiu daca faptul ca uneori ma enervez si ridic tonul o sa ii lase copilului sechele vesnice.
Si cumva stau cu stres ca vine seara deoarece stiu ce urmeaza. Neamurile zic sa merg sa o impartasesc. Nu-s vreo crestina ultrareligioasa dar am incercat-o si pe asta. Nu va tin in suspans. Nu merge. Alte neamuri zic sa ii dau una peste ochi. Pe asta nu am incercat-o deoarece nici ai mei nu imi ardeau palme peste ochi cand ma tranteam cu fundul de pamant.
Stiu ca nu sunt singura in situatia asta. Totusi, la ceas de seara ma simt singura mama care face asta. Ma simt singura mama care se enerveaza si nu mai are un pic de rabdare. Ma simt singura mama care dupa ce baga rodul iubirii la somn se pune pe plans. Dupa ce ma calmez, evident, dau un scroll pe instagram si acolo vad numai mame care nu tipa, nu se enerveaza, propavaduiesc blandetea si magia vietii si ma intreb...cum reusesc. Ce au ele si eu nu am? O fi faptul ca sunt din Moldova si am capsa pusa? Aici o fi problema? Ca-s neam cu Stefan cel mare care dupa o batalie ridica o biserica? Eu dupa o batalie cu fii-mea ridic ochii spre cer si-I multumesc Bunutului ca nu am luat-o chiar rau pe coclauri.
Dar m-am hotarat. O sa am mai multa rabdare si pentru situatiile in care nu am, o sa pun bani deoparte ca sa aiba fata de psiholog. Banuiesc ca trebuie o suma frumusica ca cineva sa te vindece de faptul ca ma-ta te-a amenintat ani la randul ca anuleaza Craciunul si nu il lasa pe Mos Craciun sa intre in casa.
Gata pe azi. M-am plans destul:D
Mucho love, regino:D